Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos Mesaj [Pagina 1 din 2]

1 Universul Credintei la data de Mier Noi 09, 2011 9:31 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
08 noiembrie - Sfintii Mihail si Gavriil
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Astazi, Biserica ne cheama sa cinstim pe Sfintii Ingeri si lucrarea lor in viata noastra si in lume. Este sarbatoarea Sfintilor Mihail si Gavriil, in jurul carora Biserica aduna si serbeaza toata obstea, tot "soborul" Sfintilor Ingeri laolalta. Ca sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Biserica de prin veacul al cincilea si ea s-a raspandit repede in tot Rasaritul crestin.

Despre ingeri, Biserica invata ca ei sunt "duhuri slujitoare" (Evrei,1,14), adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria noastra cereasca, la "Cerul nou si pamantul nou" ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt "lumea nevazuta", "cerul".

Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamaresc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor, imparatiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepselor peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor.

La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt". Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu.

Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: "Si s-a facut razboi in cer: Mihail, si ingerii lui, au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insala pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el" (Apoc.,12,7-9). Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum graieste Domnul: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Luca,10,18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, a cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.


Arhangelul Mihail


Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, "credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri". Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? Ca numele de Mihail asta insemneaza: "Cine este ca Dumnezeu".

Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.


Arhangelul Gavriil


Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.

Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele talmacitor al vedenie (Dan.,8,16). Asemenea, Gavriil arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos (Dan.,9,21-27). Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu.

In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului (Luca,1,19). Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii (Luca,1,28). Unii zic ca tot Arhanghelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit.

Pentru aceasta si Biserica lui Hristos a hotarat sa-l praznuiasca pe el, impreuna cu Arhanghelul Mihail, si sa cheme darul si ajutorul amandoura, rugandu-i ca, prin mijlocirea si rugamintele lor, in veacul de acum, sa aflam izbavire de rele, iar in cel ce va sa fie, sa ne invrednicim bucuriei si Imparatiei ceresti. Amin.
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

2 Re: Universul Credintei la data de Mar Noi 29, 2011 9:21 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
30 Noiembrie - Sfantul Apostol Andrei
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Sfantul Apostol Andrei a fost fratele Sfantului Petru si impreuna au fost primii ucenici ai lui Hristos. Dupa Pogorarea Sfantului Duh, prin tragere la sorti, Apostolii au primit teritoriile unde sa predice. Astfel, Sfantul Apostol Andrei va predica in Scytia si Asia Mica.

Sfantul Apostol Andrei a fost martirizat la Patras, in Grecia. Nu se cunoaste cu exactitate anul mortii sale, se presupune ca ar fi fost in timpul uneia dintre persecutiile lui Nero (54-68) sau Diocletian (81-96). Potrivit traditiei, a fost rastignit pe o cruce in forma de "X".

In anul 1995, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat ca ziua Sfantului Andrei sa fie insemnata in calendarul bisericesc cu cruce rosie, iar in 1997, Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei".

Moastele Sfantului Apostol Andrei

Moastele Sfantului Apostol Andrei au fost aduse din Patras la Constantinopol prin anii 356-357. La putin timp dupa Cruciada a IV-a, din anul 1204, cardinalul Petru din Capua a hotarat ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. In anul 1462, in timpul papei Pius II, capul Sfantului Apostol Andrei a fost asezat intr-o biserica din Roma. Pe 30 noiembrie 1976, papa Paul al VI-lea a daruit capul Sfantului Andrei bisericii din Patras.

Particele din moastele Sfantului Andrei se gasesc in: biserica Schitului rusesc 'Sf. Andrei' de langa Manastirea Vatoped, la Catedrala rusa din Celiabinsk (din 1884), la biserica din Gabrovo (Bulgaria), Biserica 'Sf. Andrei' din Mesa Geitonia (Limassol - Cipru), la Tbilisi (Georgia), in Catedrala ortodoxa din Astana (Kazahstan); la Trier (Germania), la Manastirea Santa Chiara din Napoli, in biserica din Casino di Cicco Sant’Apollinare (intre Roma si Napoli), la biserica 'Sf. Andrei' din Varsovia si cea din Szaflary (langa Cracovia), la biserica din Saint Lupicin (in Muntii Jura, Franta), in Biserica San Pedro de la Rua (Estella, Tara Bascilor), la Mehrba (Malta), in Catedrala catolica din Hong Kong in biserica romaneasca din Viena, Pestera Sfantului Andrei, biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Targul Neamt, catedrala arhiepiscopala din Galati, biserica "Sfantul Apostol Andrei" din Oradea si in manastirile Neamt, Secu si Hurezi.

Numele Andrei nu este de origine evreiasca, ci greceasca: Andreas sta in legatura cu andreia, "barbatie, indrazneala" (de la aner, andros, "barbat").

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

3 Re: Universul Credintei la data de Mar Dec 06, 2011 11:04 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfantul Nicolae

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut pe la anul 270, in orasul Patara, din vestita provincie a Asiei Mici, Licia. Parintii sai, Teofan si Nona, se bucurau de o aleasa faima inaintea intregului tinut, prin bogatia lor, dar mai ales prin credinta lor crestina si ravna de a ajuta pe saraci. Pe acesti buni crestini, Dumnezeu ii rasplati cu binecuvantarea Sa, implinindu-le dorinta de a avea si ei un copil, caruia prin botez i-au dat numele de Nicolae, care talmacit pe romaneste aceasta inseamna, biruitor de popoare.

Haghiograful Sfantului Nicolae ne spune ca acest copil a fost crescut in chip minunat de parintii sai, indrumat fiind pe urmele trase de ei. El traia in familie ca si intr-o scoala a credintei, in care invata, mai presus de toate, sa slujeasca lui Dumnezeu si sa traiasca in frica de El.
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre. Indiferent pe cine
intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri.
Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea
darurilor. Este momentul in care vine "Mos Nicolae".

Cand eram copil, imi lustruiam ghetele
si le puneam la fereastra ca sa fie umplute de daruri. Aveam prieteni
care isi asezau incaltarile la usa, semn ca pe acolo avea sa vina Mos
Nicolae. Nu m-am intrebat pe unde venea, pentru ca atat eu cat si
prietenii mei ne trezeam cu daruri in ghete, semn ca [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
putea veni si pe usa si prin geam. Si datorita sfinteniei sale,
cunostea ce iti lipseste si iti aducea ceea ce iti doreai. Datorita
acestei bunatati, multi copii il confundau pe Dumnezeu cu Sfantul
Nicolae.

Sfantul Ierarh [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate
din vechea Licia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul "Istoriei
Tripartite", afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul
Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a
folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau
de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea
Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.

Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata
erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui
Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei,
atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a
fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica,
Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma
Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor
neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea
darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat
intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de
ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna
capat acestei vieti. Sfantul [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele
acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in
fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii
primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6
decembrie 334, potrivit lucrarii "Legenda Aurea" ("Legenda Sanctorum") a
lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la
Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica "[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]"
din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista
credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de
Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru
lupta domnitorului impotriva paganismului.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

4 Re: Universul Credintei la data de Dum Dec 25, 2011 10:47 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Craciunul - Nasterea Domnului
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Nasterea Domnului - Craciunul, nasterea lui Iisus Hristos este o sarbatoare crestina celebrata la 25 decembrie (in calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (in calendarul iulian) in fiecare an. Ea face parte din cele 12 sarbatori domnesti (praznice imparatesti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sarbatoare dupa cea de Pasti si de Rusalii.

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).



De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.



Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Un Craciun Fericit Tuturor!
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

5 Re: Universul Credintei la data de Mar Dec 27, 2011 8:57 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfantul Arhidiacon Stefan
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Sfantul Arhidiacon Stefan este pomenit in fiecare an pe 27 decembrie. Pentru ca a proclamat intr-un mod public si solemn divinitatea Mantuitorului, a fost dat mortii.

Moastele Sfantului Arhidiacon Stefan au fost duse spre ingropare de catre Gamaliel, in satul Cafargamala, de langa Ierusalim. Gamaliel, renumitul invatator al legii evreiesti, va primi credinta in Hristos si tot el va fi cel care il va inmormanta si pe Nicodim, prietenul lui Stefan, care a plans la mormantul Sfantului Stefan pana a murit.

Dupa sute de ani, Gamaliel s-a infatisat de trei ori in vis lui Lucian, preotul din Cafargamala.

Miscat de visul lui, Lucian s-a dus la Patriarh si luand binecuvantare, a venit cu oameni si a dezgropat oasemintele sale. Moastele Sfantului Mucenic si Arhidiacon Stefan au fost mutate cu procesiune in Sion si inmormantate intr-o biserica ridicata de boierul Alexandru. Cand acest boier a murit, i s-a facut un sicriu de chiparos asemenea cu cel al sfantului si a fost ingropat langa mormantul Sfantului Stefan.

Iuliana, sotia boierului Alexandru, dorind sa ia trupul barbatului ei si sa-l duca in tara sa, la Constantinopol, fiind cuprinsa de pronia dumnezeiasca a lasat sicriul sotului, si varsand multe lacrimi, a luat racla sfantului.

Racla a fost asezata de imparatul Constantin in palatul imparatesc.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

6 Re: Universul Credintei la data de Dum Ian 01, 2012 11:23 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfantul Vasile cel Mare
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]


Sfantul Vasile cel Mare s-a nascut pe la 330 la Cezareea Capadociei dintr-o familie evlavioasa. Mama sa, Emilia, si bunica sa, Macrina, o ucenica a Sfantului Grigorie Taumaturgul, i-au dat de mic o crestere crestina aleasa. Si-a facut mai intai educatia in familie cu tatal sau, retorul Vasile. A studiat apoi la retorii si filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol si in cele din urma, la Atena, unde a avut coleg si prieten pe Sfantul Grigorie de Nazianz si pe viitorul imparat Iulian Apostatul (361-363), asupra caruia ne-a lasat un portret putin magulitor. Cei doi prieteni, Sfintii Vasile si Grigorie, cunosteau la Atena doar doua drumuri: drumul bisericii, pentru a asculta pe talcuitorii legii lui Dumnezeu, si drumul scolii, pentru a asculta lectiile profesorilor lor.

Pe la 355 s-a intors la Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi botezul, a renuntat la lume si a intrat in monahism, impartind averea la saraci. Pentru a se instrui in viata ascetica a calatorit in Siria, Palestina, Egipt si Mesopotamia.

La intoarcere, se retrase in Pont, pe malul raului Iris, unde fonda o manastire, in care organiza viata monahala cu regim chinovial, sau de obste. Aci se retrase pentru un timp si prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz. In acest timp scrise Sfantul Vasile Regulile vietii monahale, mari si mici, care se pastreaza pana azi in manastirile ortodoxe.

In singuratatea manastirii, el si cu prietenul sau, Grigorie de Nazianz, alcatuira o culegere de texte despre frumusetea vietii spirituale, cu titlul Filocalia = iubire de frumos.

In 364, a fost hirotonit preot, iar in 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde pastori cu mare autoritate noua ani, pana la moartea sa, la 1 ianuarie 379.

Sfantul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale crestinatatii. A fost nu numai un mare invatat si un aspru ascet, ci si un vrednic episcop si un mare filantrop. in Cezareea Capadociei, a infiintat institutii de asistenta sociala ca: azil, ospatarie, casa pentru reeducarea fetelor decazute, scoli tehnice si spital, chiar si pentru leprosi. Toate aceste asezaminte sunt cunoscute sub numele generic de Vasiliada. Dupa moarte a primit numele de Vasile cel Mare si e sarbatorit la 1 ianuarie in fiecare an.

Operele pe care ni le-a lasat dovedesc vasta sa cultura teologica si spiritul sau atotcuprinzator. A lasat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii si cuvantari, panegirice, Regidele monahale mari si mici, canoane si o Liturghie care-i poarta numele.


Sfantul Vasile cel Mare si temutele sale molifte

La fiecare inceput de an, pe 1 ianuarie, crestinatatea sarbatoreste praznicul Sfantului Vasile cel Mare, trecut la cele vesnice in urma cu saisprezece secole. Aflata sub patronajul binecuvantata a acestui veritabil stalp al ortodoxiei, prima luna a calendarului este rastimpul benefic cand in biserici si manastiri sunt citite Moliftele Sfantului Vasile cel Mare - acele temute blesteme indreptate impotriva satanei, pentru alungarea demonilor si dezlegarea celor posedati. O perioada de gratie, in care crestinilor li se da marea sansa divina de a se innoi o data cu anul care incepe.

Scurta insemnare despre viata "Marelui Vasile"

La anul 330 dupa Hristos, chiar in vremea Sfantului si Marelui Imparat Constantin, in cetatea Cezareea, din inima provinciei Capadocia, pe teritoriul Turciei de astazi, venea pe lume intr-o familie de crestini instariti, dar cu mare frica de Dumnezeu, un copil fara seaman, ce avea sa inteleaga de timpuriu ca are "darul deosebirii duhurilor" si este "inainte-vazator". La scurt timp dupa nastere, pruncul si-a uimit familia si rudele apropiate, refuzand sa suga lapte de la san, in zilele de miercuri si vineri. Mai mult decat atat, traditia crestina spune ca micutul nu s-aoprit din plans decat in clipa cand a fost botezat. Inca din copilarie a dat semne uimitoare: plantele ofilite pe care le atingea se inviorau, animalele bolnave pe care le mangaia se insanatoseau... Traind intr-o desavarsita curatie trupeasca si sufleteasca, adolescentul si tanarul de mai tarziu si-a imbogatit mintea la scolile din Cezareea, apoi la cele din Bizantul imperial. El a ajuns la cea mai inalta academie din timpul sau, in Atena, unde l-a intalnit pe Sf. Grigorie de Nazianz, ce i-a devenit mai intai coleg, apoi prieten pentru tot restul vietii. Amandoi au apucat calea Bisericii si a monahismului. Pe urmele lor a calcat cu sarguinta Sf. Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al Sfantului "Vasilie". Dupa moartea parintilor, cei doi frati impart la saraci intreaga avere a familiei. Asa incepe un lung sir de fapte milostive, pe care istoria bisericeasca avea sa le numeasca "Vasiliada". Sfantul Vasile cel Mare devine cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa biserica, azile si spitale pentru ajutorarea celor saraci si neputinciosi. Pana in ziua de azi el este considerat fondatorul moral al "Crucii Rosii"! Toti bogatii din vremea sa erau indemnati sa-si daruiasca macar o parte din avere pentru cei nevoiasi, spre mantuirea sufletelor. Ridicat la rangul de arhiepiscop al Cezareei, "Marele Vasile" a fost primul parinte bisericesc ce i-a chemat pe monahi sa se nevoiasca nu doar pentru mantuirea personala, ci si in folosul aproapelui. La acea epoca patristica, Raiul coborase pe pamant in Capadocia... In fiecare duminica, dupa slujba, Sfantul Vasile cel Mare facea o minune! Traditia ortodoxa povesteste ca odata a venit in biserica sa o vaduva desfranata ce se pocaise, dar nu se putea spovedi de rusinea pacatelor sale. Ea le insiruise pe o hartie pecetluita cu ceara. Cand a ajuns in fata ierarhului, la altar, femeia a cazut in genunchi, plangand in hohote, fara sa mai poata spune ceva. Inainte-vazator cu duhul fiind, Sfantul Vasile i-a luat sulul de hartie si a ridicat bratele spre bolta bisericii, strigand: "Doamne al Cerului si al Pamantului, pentru rugaciunile netrebnicului Tau slujitor, iarta roabei Tale acesteia, dupa lacrimile ei!". Cand vaduva s-a intors acasa si a desfacut ceara sigiliului, a descoperit ca hartia era alba, fara insemnarea vreunui singur pacat...
Inca inainte de a implini 50 de ani, pe data de 1 ianuarie, anul 379 dupa Hristos, sfantul Vasile cel Mare s-a mutat la cele vesnice, savarsind o ultima minune mantuitoare, in cea din urma zi a vietii. Doctorul care il ingrijea era un pagan ce refuza sa se boteze, spunand ca vrea sa-si sfarseasca traiul pe aceasta lume in aceeasi religie in care se si nascuse. In ajun de Anul Nou, medicul i-a spus sfantului, cu mare tristete, ca pana la apusul soarelui trebuie sa se pregateasca de calatoria fara intoarcere. Sfantul Vasile l-a pus pe pagan sa se jure in fata sa ca va accepta sa se boteze, daca el, bolnavul aflat pe moarte, va trai pana a doua zi... In zorii primei zile a anului, doctorul a revenit la capataiul sfantului, aflandu-l pe "muribund" ingenuncheat la icoana. "Marele Vasile" isi petrecuse toata noaptea in rugaciune! Coplesit de emotie, paganul si-a plecat capul, primind taina Botezului chiar de la bolnavul sau. Ultimele cuvinte ale sfantului au fost: "Pentru mantuirea sufletului tau am cerut indurarea acestui ragaz de la Dumnezeu". Dupa noua ani, opt luni si saptesprezece zile de nevointa in scaunul arhiepiscopal, Sfantul Vasile cel Mare a fost inmormantat in Cezareea Capadociei. Navalirea musulmana a profanat locul sau de veci, dar ramasite ale moastelor sale au ajuns in mai multe biserici ortodoxe, chiar pana in Romania.

Sus

7 Re: Universul Credintei la data de Vin Ian 06, 2012 5:42 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfantul Ioan Botezatorul
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

In fiecare an, pe data de 7 ianuarie praznuim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini. Fiul Elisabetei si al preotului Zaharia este cunoscut sub denumirea de "Inaintemergatorul", pentru ca a anuntat venirea lui Hristos. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar sotia lui era din neamul lui Aaron si erau rude cu Sfintii Parinti Ioachim si Ana. In timp ce Zaharia slujea la templu in Ierusalim, i-a vestit Arhanghelul Gavriil ca Elisabeta va naste un fiu la batranete si se va chema Ioan. Pentru ca Zaharia s-a indoit de aceasta veste, a ramas mut pana ce Elisabeta a nascut. Prorocul Maleahi il vesteste ca fiind "Ingerul Domnului" care avea sa-I pregateasca calea. El este ultimul din prorocii Vechiului Testament, care face legatura cu Noul Testament. Si-a inceput activitatea in anul 26 d.Hr. ( primul an al guvernarii lui Pilat din Pont).

Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.

Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei“ sau “Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…

Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. Imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii (i-am auzit si eu, frati crestini, pe acesti sacali care traiesc in grupuri si tipa inspaimantator, mai ales noaptea…) si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.

Totusi, aceasta severa pustnicie este nespus de placuta si de dulce atunci cand este inchinata lui Dumnezeu, ca o jertfa curata a vietii noastre, oferita lui Dumnezeu cu smerenie si cu dragoste, din dorul de a-L cunoaste si de a ne apropia si mai mult de El. Prin aceasta viata pustniceasca, Sfantul Ioan devine modelul si prototipul pustnicilor de mai tarziu care au populat pustiurile, traind adanc si din plin Evanghelia lui Hristos. Rugaciunea lor era neincetata, pentru ei si pentru lumea intreaga. Isi sfinteau viata lor si viata altora, vindecand tot felul de bolnavi adusi in jurul pesterilor si chiliilor lor, sfatuind si convingand, asa incat cei care veneau la ei isi schimbau cu totul viata de pana atunci.

Frati crestini, cine se abtine de la vorbaria desarta si de la patimile de tot felul, de la placerile trecatoare, nu din dispret fata de oameni si de viata, ci din focul unei prea mari iubiri fata de Dumnezeu, un asemenea om, daca nu fuge el dupa oameni, fug oamenii dupa el. Unde e flacara mare in suflet, acolo se aduna oamenii sa-si incalzeasca sufletele lor reci. Asa a fost si Sfantul Ioan Botezatorul. In iconografie el este pictat ca un inger, are aripi la spate si este pictat asa din cauza marii lui sfintenii, de care s-a umplut inca din pantecele mamei lui. Traind in pustie, viata lui era plina de Duhul Sfant; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfant, viata de asceza era o viata ca in cer. Fiind puternic in duh, asemenea Sfantului Ilie, Sfantul Ioan a biruit toate slabiciunile si patimile omenesti, cunoscand in schimb bucuriile unei vieti cu adevarat minunate, traite din plin in Dumnezeu.

In perioada aceasta, el a [cercetat] si niste regiuni de langa Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de calugari evrei care isi aveau acolo un fel de cetate a lor, cu sali de studii, dar duhul lor era cu totul strain de Dumnezeu, aveau o doctrina foarte dusmanoasa, mai ales fata de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp ca Sfantul Ioan ar fi fost la acesti singuratici evrei, dar este o parere foarte gresita, pentru ca ei erau foarte rai la suflet, invidiosi, plini de viclenie si rautate, foarte departe de duhul plin de bunatate si de smerenie al Sfantului Ioan, adevarati lupi imbracati in piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu il cheama pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului si incepe predica lui despre pocainta, pregatind calea lui Mesia. Era numai piele si os. Traise in pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decat cu hrana pamanteana, de aceea avea o forta extraordinara in cuvant. Chipul lui era de o mare blandete si de o mare smerenie, cu toata infatisarea lui aspra. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea in duhul lui Ilie si vocea lui puternica ii cutremura pe toti. Au inceput sa vina la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim si din toata Iudeea care ii sorbeau cuvintele si isi marturiseau pacatele, iar el ii boteza in raul Iordan. Venea nu numai poporul de rand, ci si capeteniile, ostasi, vamesi, conducatori ai poporului evreu. Si toti se intrebau: “Oare nu e acesta Mesia?“ - ca prea era rascolitor de suflete…

Putini au fost oamenii, in istoria omenirii, spre care sa fi alergat multimile cu atata sete, asa cum alergau dupa Sfantul Ioan Botezatorul. Acest lucru era cu atat mai uimitor, cu cat Sfantul Ioan nu menaja sub nici un chip scaderile lor omenesti. Nu era nicicum ca o trestie clatinata de vanturile imprejurarilor, ci mustra fara ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osanda cea mai infricosata care-i astepta si nu-i lauda pe bogatii cei impatimiti, ci ii indemna sa se indrepte. Sfantul Ioan nu cerea numai pocainta pentru trecut, ci o viata cu totul noua, pentru viitor. O viata intemeiata pe dreptate, pe respectul omului, pe egala indreptatire la viata a semenului. “Nu luati de la nimeni mai mult decat va este ingaduit“, spunea el vamesilor, condamnand una din cele mai urate patimi omenesti: castigul nemuncit. El atragea atentia asupra demnitatii fiintei umane si cerea oamenilor pocainta - adica nu numai sa-si recunoasca pacatele, ci si sa se indeparteze de ele pentru totdeauna. Invatatura sa voia sa smulga din viata oamenilor iubirea de sine, egoismul in formele lui cele mai subtile, asa incat oamenii sa se respecte unii pe altii, sa se ajute in lipsurile lor, sa traiasca in pace si in buna intelegere unul cu altul. Nu obarsia neamului indreptateste pe cineva la mantuire, ci roadele cele vrednice de pocainta. In acest chip pregatea Sfantul Ioan pe oameni pentru venirea Mantuitorului Hristos.

Și iata ca intr-o zi, Iisus Insusi vine sa ia botezul de la Ioan, ca sa Se faca cunoscut in tot Israelul. Sfantul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunosteau decat cei din Galileea. Și Sfantul Ioan care era asa de mare, asa de urias in fata multimii, se intoarce spre Iisus si il arata cu degetul, spunand: “Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii“, “iar eu nu sunt vrednic sa dezleg nici macar cureaua incaltamintei lui“.

Frati crestini, Sfantul Ioan este cinstit de Biserica ca prooroc al Celui Preainalt, ca inaintemergator si Botezator; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirica; ca inger in trup, pentru covarsitoarea lui sfintenie. Este zugravit in icoane cu aripi ingeresti si este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mantuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde indeosebi din toata aceasta vrednicie a sa si ceea ce impodobeste in mod deosebit chipul sau duhovnicesc, este smerenia lui adanca. Desi avea in fiinta lui atata putere incat era socotit de unii drept Mesia cel asteptat, el se apara mereu cu strasnicie si indrepta privirile tuturor spre Cel ce avea sa vina, Caruia el nu se socotea vrednic nici macar sa-I dezlege cureaua incaltamintelor.

In calendar sarbatoare numita Soborul Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta inseamna sarbatoarea pamanteasca si cereasca a Sfantului Ioan. El este fiinta de legatura dintre profeti si apostoli. E marele pustnic si marele celib si totodata, primul martir din lumea crestina: el moare pentru sfintenia vietii de familie. S-a spus despre el ca venea “in duhul si puterea lui Ilie“ - acel profet temut, care zguduia constiintele, intr-o vreme cand lumea intrase intr-o mare criza duhovniceasca. Si tot asa va veni mai inainte de sfarsitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.

Sus

8 Re: Universul Credintei la data de Lun Ian 30, 2012 10:07 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfintii Trei Ierarhi
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Spre sfarsitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase o mare disputa legata de cei trei ierarhi, pe care ii praznuim pe 30 ianuarie, oamenii intrebandu-se care este mai mare: Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Dupa cativa ani de la declansarea neintelegerilor, cei trei sfinti au inceput sa i se arate aievea, unul cate unul, episcopului Evhaitelor, Sfantului Ioan Mauropous. In cele din urma, in anul 1084, intr-o vedenie, fericitului i-au aparut cei trei sfinti impreuna.

Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfantului Ioan ne arata modul in care sfintii conlucreaza - cu Dumnezeu si intre ei -, asa cum si noi trebuie sa ne unim, in cuvant si in lucrare:

"Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."

In urma acestei vedenii, Sfantul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru praznuirea comuna a celor Trei Ierarhi, stingandu-se astfel si disputele din capitala, lumea unindu-se in sarbatorirea impreuna a Sfantului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfantului Grigorie Teologul si a Sfantului Ioan Gura de Aur.

Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sus

9 Re: Universul Credintei la data de Vin Mar 09, 2012 3:54 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfintii 40 de Mucenici
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: "Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine". In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, trupurile lor au fost arse si oasele aruncate in lac. Dupa trei zile, Sfintii s-au aratat episcopului Petre, cerandu-i sa-i scoata din apa. Crestinii le-au scos si le-au ingropat cu mare cinste.

Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, lasand loc zilelor mosilor. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat. Intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, iar in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.


Reteta pentru mucenici

Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.

Este indicat ca in seara de 8 martie, sa se face coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.

Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot. E important sa punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.

Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.


Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sus

10 Re: Universul Credintei la data de Sam Mar 24, 2012 7:37 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Buna Vestire
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

In fiecare an, la 25 martie, praznuim prima sarbatoare inchinata Maicii Domnului, Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Bunavestire). Este praznicul in amintirea zilei in care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Sf. Fecioare ca va naste pe Mesia (Luca I, 26-38). Ea a fost asezata cu noua luni inainte de nasterea cu trup a Domnului, adica la 25 martie.

Data acestei sarbatori a variat la inceput: unii o praznuiau pe 5 ianuarie, in ajunul Bobotezei, iar altii pe 18 decembrie. In Rasarit, data de 25 martie a fost acceptata, dupa stabilirea datei de 25 decembrie ca serbare a Nasterii Domnului (aproximativ secolul al V-lea). Aceasta sarbatoare a fost introdusa la Roma de papa Leon al II-lea. Incepand cu secolul al IX-lea, sarbatoarea a inceput sa fie praznuita pe 25 martie in toata lumea catolica.

La armeni, Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu sarbatoarea Nasterii Domnului, pe care ei o celebreaza la 6 ianuarie.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Senufie;
- Sfintelor Mucenite Pelaghia si Teodosia.

Sus

11 Re: Universul Credintei la data de Sam Apr 07, 2012 8:59 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Cu o saptamana inainte de Patimile Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a intrat in Ierusalim, pe un asin inconjurat de cei 12 Apostoli. Multimea, recunoscandu-L ca fiind adevaratul Mantuitor, L-a intampinat cu ramuri de finic si cantari de bucurie. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi incepe Saptamana Patimilor, in amintirea carora in biserici se oficiaza in fiecare seara Deniile, slujbe prin care credinciosii il petrec pe Hristos pe drumul Crucii, pana la moarte si Inviere.

Sus

12 Re: Universul Credintei la data de Sam Apr 14, 2012 10:37 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Patimile Celui fara de patimi

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

In limbajul bisericesc cuvantul "patima” are doua sensuri principale. El desemneaza atat pacatul devenit omului "a doua fire", cat si starea de suferinta, de chin. Faptul nu este intamplator deoarece din punct de vedere al credintei crestine pacatul si suferinta sunt doua realitati profund legate. Iar acest lucru se observa pana si la nivelul limbajului.

Stim din Sfanta Scriptura ca plata pacatului este moartea spirituala si trupeasca. Pacatul impune astfel drept conditii ale firii umane pervertite, instrainate de Dumnezeu, suferinta si moartea. Asa cum nu exista om fara de pacat nu exista om care sa nu le cunoasca pe acestea. Vorbim de o lege implacabila a conditiei noastre de acum. Aceasta "plata a pacatului” nu reprezinta insa pedeapsa pentru pacat, cat leacul pentru acesta.

Patimile lui Hristos, temei al despatimirii noastre

Exista in istorie o singura Persoana care S-a supus intr-un mod unic si irepetabil acestei "legi”, Hristos, Dumneze-Omul. Ne spun Sfintii Parinti ca Mantuitorul a fost intru totul asemenea noua afara de pacat. El a mostenit insa firea umana cu toate afectele ei, adica cu toate "ranile” pacatului si necesitatile ce decurg din acestea. Mantuitorul a flamanzit, a plans, a dormit, a suferit si a cunoscut moartea. Ca Dumnezeu intrupat Hristos S-a supus, din dragoste pentru noi, aceleiasi legi a "platii pacatului”, desi ar fi putut mantui neamul omenesc si pe alta cale. A facut-o pentru ca El sa Se regaseasca in suferinta si moartea fiecarui om, dar mai ales pentru ca fiecare om sa se regaseasca in suferinta si moartea pe care, ca Dumnezeu, Le-a biruit prin Inviere.

De aceea, perioada liturgica pe care o parcurgem acum, Saptamana Patimilor, ne cheama, ca la randul nostru, sa participam intr-un mod cu totul special la patimile Celui fara de pacat. Auzim aceasta chemare intr-o cantare de la Denia din Vinerea Mare: "Inchina-mu-ne Patimilor Tale Hristoase...”. Nu se cere de la noi un simplu exercitiu intelectual, de memorie sau de imaginatie, ci prosternare, participare in chipul cel mai real cu putinta.

Noi continuam adesea sa participam la ele tot din perspectiva omului care nu numai ca nu a inteles adevarata insemnatate a celor intamplate, dar care chiar Il osandim la moarte. O facem ca si Iuda, fariseii, carturarii, soldatii romani sau iudeii care strigau "Rastigneste-L!, Rastigneste-L!”. Iar dovada concreta a acestui fapt sunt pacatele si patimile noastre. Mai mult decat atat, ne revoltam si refuzam a purta de multe ori cu smerenie si credinta chiar consecintele propriilor noastre pacate. Ne clatinam ca o trestie in bataia vantului cand se pune problema asumarii suferintei si mortii.

Credem intr-un Iisus istoric, fara a-L mai vedea pe Hristosul Bisericii, pe Hristos-euharistic, Care este cu noi pana la sfarsitul veacurilor. Este trist ca desi numaram anii istoriei plecand de la Hristos, nu am ajuns in schimb "sa numaram” anii vietii noastre si masura deplinatatii ei (mai degraba a lipsei ei), plecand tot de la El.

Ori tocmai aceste momente binecuvantate pe care le praznuieste atat de intens in aceste zile Biserica pot constitui acel "inceput bun” pe care mereu si mereu il vom pune undeva mai sus pe scara urcusului duhovnicesc. Ne-am obisnuit din nefericire cu "mersul inapoi” sau cu "caderile" (acel amagitor "stat pe loc”), desi Parintii Bisericii ne spun ca urcusul duhovnicesc prin care Il cunoastem pe Dumnezeu se cere a fi unul neincetat.

Numai participand asa cum Biserica ne indeamna si ne mijloceste prin randuielile sale, la Patimile Celui fara de pacat, putem face din patimile noastre, din suferintele si incercarile prin care trecem, o cale de despatimire. Dupa cum Hristos "cu moartea pe moarte a calcat”, si noi, uniti cu El, putem cu "patimile pe patimi sa calcam”.

Acesta este demersul ascetic pe care Biserica ne cere sa-l urmam impreuna cu Hristos cel Inviat, dupa cum da marturie in cantarile sale pascale: "Cu patima Ta, Hristoase, din patimi ne-am eliberat si cu Invierea Ta din stricaciune ne-am izbvit.”

Sursa: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

13 Re: Universul Credintei la data de Dum Apr 15, 2012 10:03 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Hristos a înviat!

După ce, în Vinerea Mare, am coborât cu Mântuitorul în mormânt și L-am plâns ca pe un mort pe Acela ce este Izvorul vieții, la miezul NUții am fost iarăși, împreună, la biserică, de aceasta dată pentru a ne bucura pe pământ, așa cum îngerii se bucură în ceruri, de Învierea Domnului, Cel care, prin moartea Sa, ne-a eliberat de stăpânirea întunericului. Și, plini de bucurie, vom cânta HRISTOS A ÎNVIAT!

"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!"
(Ps. 117:24)


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

,, Disprețuit și părasit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seama. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți... (Isaia 53:3-5)

Fie ca pacea adevărată care vine de la Isus Hristos cel înviat să vă inunde sufletele!!!

Hristos a inviat!!!
Îngerul a strigat: Hristos a înviat ! Bucuraţi-vă şi sărbători fericite !

Sus

14 Re: Universul Credintei la data de Lun Apr 23, 2012 9:24 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]


In fiecare an, la 23 aprilie, il praznuim pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta. Sfantul Gheorghe s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. A urmat cariera militara si a ajuns comandant in armata imparatului Diocletian.
In anul 303, imparatul a dat un decret prin care toti crestinii erau obligati sa se lepede de credinta in Hristos si sa se inchine zeilor. Sfantul Gheorghe, pentru ca nu a vrut sa jertfeasca zeilor, a fost condamnat la moarte prin decapitare in anul 303, in ziua de 23 aprilie.
Mentionam ca Biserica crestina serbeaza ziua mortii sfintilor ca ziua lor de nastere. Numai Fecioara Maria si Sfantul Ioan Botezatorul fac exceptie de la aceasta regula.

Sfantul Gheorghe in iconografie

Iconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Aceasta imagine a sfantului a ramas in amintirea oamenilor ca model de curaj in lupta cu diavolul. Mai este reprezentat intr-o mantie rosie, culoare traditionala pentru un martir, dar si ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, cu o diadema metalica pe cap, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.
In 1222, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei.

Obiceiuri de Sfantul Gheorghe

In traditia populara Sfantul Gheorghe este cunoscut sub numele de San-George. Este considerat a fi un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor.
In spiritualitatea populara, intre San-George si Samedru (Sfantul Dumitru) exista o intelegere cosmica. Se spune ca atunci cand broastele canta pentru prima oara, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata.
In dimineata zilei de San-George, capul familiei, intotdeauna un barbat, aseza la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea ca oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice.
Ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva bolilor. Ele erau puse si in hrana animalelor, in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele.
In ajunul zilei de San-George, fetele de maritat credeau ca isi pot vedea ursitul daca priveau, in aceasta noapte, intr-o cofa plina cu apa.
Exista si obiceiul ca in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele sa puna in mijlocul drumului brazde verzi, impodobite cu coronite, pentru a observa care fecior va calca peste ele. Daca flacaii ce le erau dragi nu calcau pe coronite, fetele credeau ca in acel an se vor casatori. Brazdele si coronitele erau pastrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu in ameliorarea diferitelor boli.
Tot in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furis in padure pentru a culege matraguna si navalnic. Aceste plante erau puse in pod sau sub streasina, in credinta ca ele le vor aduce petitori bogati.
Flacaii cautau in dimineata zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasa ce putea sa sfarame lacatele. In ajunul sarbatorii, tinerii mergeau intr-o dumbrava cu o cofa cu apa neinceputa. Vasul era ascuns intr-un loc doar de el stiut. La rasaritul soarelui fiecare privea in cofa cu apa. Daca in vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita. Dimpotriva, daca in apa se afla o floare uscata, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand.
Femeile casatorite mergeau in padure si culegeau plante doar de ele stiute (mulgatoare, untul vacii), pe care le adaugau in hrana animalelor, in credinta ca vacile vor da mult lapte si de buna calitate.
Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia, avea sa fie somnoros intregul an.
Urzicatul era un alt obicei practicat de San-George. Exista convingerea ca prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa inceapa.
Dintre toate obiceiurile enumerate, in comunitatile satesti contemporane se mai pastreaza doar obiceiul impodobirii stalpilor de la poarta cu ramuri verzi.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (n. 275/280 - m. 23 aprilie 303) este pomenit de aproape toate bisericile creştine pe data de 23 aprilie.

SFÂNTUL GHEORGHE s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.
Sfântul Gheorghe s-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de Atentie ! incalci regulamentul şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sfântul Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.
SFANTUL GHEORGHE, onomastică pentru un milion de români
Potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, 924.830 de cetăţeni români, dintre care 739.368 de bărbaţi şi 185.462 de femei, îşi sărbătoresc onomastica cu ocazia Sfântului Gheorghe (23 Aprilie).
Din totalul româncelor, 135.370 poartă numele de Georgeta, alte 34.623 - Gheorghiţa, Ghiorghiţa şi 14.945 - Geta.
Conform datelor furnizate de structura specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor, majoritatea bărbaţilor se numesc Gheorghe, Ghiorghe (565.509), George (144.873), Gheorghiţă, Ghiorghiţă (24.040), iar Ghiţă (4.946). Tuturor celor care poartă numeleSfântului Gheorghe le dorimsănătate, fericire şi multe împliniri alături de cei dragi!


Sfântul Gheorghe - ocrotitor sfânt

Sfântul Gheorghe este sfântul ocrotitor al următoarelor țări și regiuni:

Anglia
Aragon
Catalonia
Etiopia
Georgia
Grecia
Lituania
Moldova
Palestina
Portugalia
Rusia

Sfântul Gheorghe este sfântul ocrotitor al următoarelor orașe:

Timișoara, România
Amersfoort, Olanda
Beirut, Liban
Bteghrine, Liban
Cáceres, Spania
Ferrara, Italia
Freiburg, Germania
Genova, Italia
Insula Gozo, Malta
Ljubljana, Slovenia
Lod, Israel
Moscova, Rusia
Qormi sau Città Pinto, Malta
Pomorie, Bulgaria
Drobeta Turnu-Severin, România
Botoșani, România

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

15 Re: Universul Credintei la data de Lun Mai 21, 2012 8:24 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
SFINȚII ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Pe 21 mai, bisericile ortodoxă și romano-catolică îi prăznuiesc pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, socotiți „întocmai cu apostolii”.

Constantin se naște aproximativ în anul 274, în localitatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia). Devine împărat peste întregul Imperiu Roman în anul 312, în urma bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312, împotriva oștilor lui Maxențiu.
Potrivit istoricilor Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu, în ajunul luptei, Constantin vede pe cer, în timpul zilei, deasupra soarelui, o cruce mai strălucitoare decât acesta, pe care scria „In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei birui).
În noaptea dinaintea luptei, împăratului i se arată în vis Iisus Hristos, care îi cere să pună pe steagurile ostașilor săi, pe scuturi și pe arme, semnul crucii. Constantin ascultă și obține o victorie zdrobitoare, în ciuda uriașei diferențe numerice dintre cele două armate: 20.000 de soldați ai lui Constantin contra 150.000 de soldați ai lui Maxențiu.
Pe celebrul său arc de triumf, ridicat la Roma și care se păstrează și astăzi, Constantin a dat ordin să se scrie: „Instinctu divinitatis” (Prin inspirație divină), ca semn de recunoaștere a rolului decisiv al divinității în obținerea victoriei.
După doar câteva luni, în ianuarie 313, Constantin dă celebrul Edict de la Mediolanum (Milano), prin care creștinismul devine religie recunoscută oficial în Imperiul Roman (religio licita) și își sfătuiește supușii să se creștineze.
Totuși, creștinismul va deveni religie de stat abia în anul 380, în timpul domniei lui Teodosie cel Mare.
Împăratul Constantin scutește biserica creștină de impozite și îi acordă dreptul de a primi donații. În spirit creștin, el interzice pedepsele prea crude sau degradante, precum răstignirea, zdrobirea fluierelor picioarelor, stigmatizarea cu fierul roșu și simplifică formalitățile pentru eliberarea sclavilor.
În anul 321, duminica devine zi oficială de odihnă în tot imperiul, încât până și soldații asistau la slujbă.
În 325, Constantin convoacă Sinodul de la Niceea, la care participă 318 sfinți părinți și unde, după dezbateri aprinse, este condamnată învățătura lui Arie, care nega natura divină a lui Iisus și se consfințește formula „Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl”.
Tot atunci, se stabilesc primele șapte articole ale Crezului (Simbolul de credință) și data Paștilor (prima duminică de după luna plină, după echinocțiul de primăvară.
Constantin pune bazele unui nou oraș, Constantinopole, pe locul vechiului Bizanț, care este inaugurat în anul 330 și care avea să devină capitala Imperiului Roman de Răsărit, până în 1453, când cade sub ocupație turcească.
Trecerea totală la creștinism a lui Constantin se petrece abia la sfârșitul vieții: el este botezat, pe patul de moarte, de episcopul Eusebiu de Nicomidia. Moare în Nicomidia pe 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, după o domnie de peste 30 de ani (306 – 327) și este înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli, pe care o ctitorise la Constantinopole.

Împărăteasa Elena
Flavia Iulia Helena, mama lui Constantin, este născută în provincia Bitinia. La intervenția împăratului Dioclețian, soțul ei, generalul Constanțiu Chlorus divorțează de ea. Elena nu se mai căsătorește, ci preferă să se dedice educației fiului ei.
Îndemnul credinței o face să plece la Ierusalim, în căutarea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Hristos. În anul 326, după ce face săpături pe dealul Golgotei, Elena descoperă trei cruci, cea a lui Iisus și cele ale tâharilor răstigniți împreună cu El. Pentru a afla care este cea sfântă, le-au apropiat de trupul unui mort care era dus la groapă. Atins de Crucea Domnului, mortul învie, iar Crucea este înălțată în fața poporului pe 14 septembrie 326, de către Episcopul Macarie al Ierusalimului.
Tot Împărăteasa Elena ridică Biserica Sfântului Mormânt, pe locul unde Iisus fusese îngropat în cavoul lui Iosif din Arimathea, ca și multe alte biserici pe locurile sfinte.
Prezență discretă, Împărăteasa Elena a stat până la sfârșitul vieții la dreapta fiului său, sfătuindu-l cu înțelepciune și blândețe. Se stinge, împăcată și liniștită, la vârsta de 80 de ani.
Constantin și Elena sunt supranumiți „cei întocmai cu Apostolii”, ca semn de recunoaștere a rolului lor uriaș în răspândirea creștinismului în toate colțurile lumii, până la marginile Imperiului Roman. Ei rămân până astăzi modelele perfecte pentru orice conducător de stat.
SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

16 Re: Universul Credintei la data de Joi Mai 24, 2012 1:21 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Înălţarea Domnului

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!” si "Adevarat S-a inaltat!”.
Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii. Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.
Cea mai veche mentiune despre sarbatoarea Inaltarii Domnului o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea "Despre sarbatoarea Pastilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea lui Hristos. Spre sfarsitul secolului al IV lea, inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc. In sec. IV, Sf. Ioan Gura de Aur ne-a lasat o frumoasa predica la aceasta sarbatoare, pe care el o numeste "cinstita si mare".
Asemenea cuvantari (autentice) ne-au mai ramas, din aceeasi vreme, de la sfintii Atanasie al Alexandriei si Grigore de Nissa. Pe la 380-385, pelerina apuseana Egeria aminteste de festivitatile din ziua a patruzecea dupa Pasti; la Ierusalim insa acestea aveau loc in biserica Nasterii din Betleem, iar sarbatoarea inaltarii era praznuita la Cincizecime, adica in aceeasi zi cu Pogorarea Sfantului Duh. Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul secolului V, sarbatoarea inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh, caci pe vremea Fericitului Augustin (+ 430), serbarea ei in ziua a 40-a dupa Pasti era generalizata peste tot in lumea crestina, alaturi de sarbatoarea Invierii si cea a Pogorarii Sfantului Duh, fiind totodata considerata de origine apostolica. In sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul si Icosul sarbatorii, iar imnografii din secolele urmatoare (Sf. Ioan Damaschinul si Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba inaltarii.
O deosebita solemnitate a capatat aceasta sarbatoare mai ales de cand Sfanta imparateasa Elena, mama imparatului Constantin cel Mare a ridicat pe muntele Eleonului sau al Maslinilor (de unde Mantuitorul S-a inaltat la cer), o vestita biserica (Eleona), in care inaltarea se praznuia cu mare fast si pompa, incepand de la miezul noptii, mai ales prin multimea luminilor aprinse; azi biserica e in ruina, dar in ziua inaltarii se aduna inca acolo o multime de crestini, iar clerul diferitelor confesiuni savarseste Sfanta Liturghie pe altare portative. In unele parti, in aceeasi zi, crestinii se saluta cu formula "Hristos S-a inaltat". Slujba zilei se caracterizeaza prin aceea ca are legatura si cu invierea si cu Pogorarea Sfantului Duh. Astfel, dupa Evanghelia de la Utrenie se canta Invierea lui Hristos vazand, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorarea Sfantului Duh, deoarece sarbatoarea Inaltarii nu are Catavasii proprii.
Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Luca 24, 36-53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.


Traditii si obiceiuri la Inaltarea Domnului - Ispas

- se poarta foi de nuc la brau, pentru ca si Hristos si-a pus cand s-a inaltat;
- se crede ca cine moare de Ispas ajunge in cer;
- la Ispas se bat cu leustean vitele, ca sa se ingrase;
- se taie par din varful cozilor de la vite si se ingroapa intr-un furnicar "Sa dea Dumnezeu sa fie atatia miei si vitei cate furnici sunt in acest furnicar! "
- in ziua de Ispas sa nu se dea foc si sare din casa; foc, pentru ca tot anul vei avea huit, vor avea oamenii inima rea in casa ca focul; si sare nu se da, pentru ca vacile nu vor avea smantana;
- ce se seamana dupa Ispas nu rodeste;
- in ziua de Inaltarea Domnului, femeile care au in familie morti impart azime calde, ceapa verde si rachiu pentru sufletele mortilor, crezandu-se ca in acea zi se inalta sufletele lor la cer si sa aiba merinde de drum;
- femeile impart laptele dulce fiert cu pasat si la cine dau trebuie sa dea si un buchet de maturi de pe camp;
- in aceasta zi este si Pastele Cailor: numai in aceasta zi se satura si caii o data pe an, si doar un ceas pentru ca asa au fost blestemati de catre Maica Domnului.

SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

17 Re: Universul Credintei la data de Dum Iun 03, 2012 10:18 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Anul acesta praznuim Pogorarea Sfantului Duh pe 3 iunie. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.
Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.
Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor" (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti". Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli".
Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.
Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.
Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.
Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.


[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Ioan 7:37-53, 8:12
Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le-au zis aceia: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Şi le-au răspuns deci fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Semnificație
În Vechiul Testament, Rusaliile sunt, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie, în care se oferă pârgă din roadele pământului (Ex 23, 16; Num 28, 26; Lv 23, 16), numită și „Sărbătoarea săptămânilor” (Ex 34, 22; Lv 23, 15). Mai târziu, ajunge o aniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile de la ieșirea din Egipt (Ex 19, 1-16).

Și Rusaliile creștine au legătură cu Legământul, fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului și iubirii, prin coborârea Sfântului Duh. Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci și fiecărui creștin în parte, cu darurile sale (cf. Gal 5, 22). Minunea Rusaliilor de la Ierusalim se continuă în Biserică, aducând rod în taina Sfântului Mir. De aceea, Rusaliile sunt și o sărbătoare de mulțumire pentru harul Mirului.
Semnificația Rusaliilor creștine mai poate cuprinde următoarele aspecte:
- revărsarea eshatologică a Duhului Sfânt (cf. Ioel 3, 1-5, citat de Petru în cuvântarea sa din Fapte 2)
- încununarea Paștelui lui Hristos, prin revărsarea Duhului asupra apostolilor
- adunarea comunității mesianice, potrivit profețiilor
- deschiderea Bisericii către toate popoarele
- începutul misiunii

Denumire
Cuvântul românesc "rusalii" derivă, probabil, indirect, din lat. Rosalia, prin termenul din gr. medie ρουσάλια și sl. rusalija.
"Cincizecime" este un calc după gr. πεντηκοστή, "(ziua) a cincizecea", denumire care arată că sărbătoarea are loc la 50 de zile după Paști.

Istoricul sărbătorii
Deja Apostolul Pavel acorda importanță acestei sărbători (cf. Fapte 20, 16). Pentru comunitățile creștine care aveau vii înaintea ochilor roadele și mărturiile acestei zile de întemeiere a Bisericii, împreună cu minunile Duhului Sfânt, sărbătorirea anuală a coborârii Duhului Sfânt era de la sine înțeles.
Potrivit informațiilor din Peregrinatio Etheriae, spre sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, sărbătoarea începea cu o celebrare nocturnă. Dimineața, prima slujbă se ținea pe Golgota, iar a doua pe Sion, locul coborârii Duhului Sfânt. După-amiaza, pe Muntele Măslinilor se ținea o celebrare în amintirea Înălțării Mântuitorului.
La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paști, a doua sărbătoare rezervată botezurilor. De aceea, vigilia și săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei și săptămânii Paștelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal.

Sărbătoare legală în România
Începând cu anul 2008, prima și a doua zi de Rusalii au fost declarate ca fiind zile libere. (cf. Legea nr. 202/2008 - MO 728 din 28.10.2008)

Obiceiuri de Rusalii
Duminica Rusaliilor sau Duminica Pogorarii Duhului Sfant, mai este numita si Duminica Cincizecimii, pentru ca acest eveniment a avut loc la cincizeci de zile de la Invierea lui Hristos. In aceasta zi, dupa terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credinciosii in camp pentru a sfinti apa folosita la stropitul semanaturilor, iar oamenii impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.
Ce sunt Rusaliile?
Rusaliile sunt cunoscute sub nume diferite: iele, zane, soimane, milostive, doamne, imparatesele-vazduhului, ursoaice, etc. Rusaliile erau respectate, dar nu indragite pentru ca aduceau tot felul de boli.
Oamenii nu stiu cate sunt si nu le spun pe nume, ca nu cumva sa le supere. Rusaliile umbla imbracate in alb, danseaza in vazduh si cauta locuri neumblate. Locurile unde au jucat, raman arse si neroditoare.
Din unele legende aflam ca Rusaliile rapesc din cand in cand un tanar frumos ca sa joace cu el. Cand este eliberat, tanarul nu are voie sa le descopere altora cantecele lor si nici sa le marturiseasca semenilor ce a vazut. In caz contrar, sunt pedepsiti cu moarte sau paralizie.
Nu scapau de pedeapsa nici cei care nu respectau timpul lor - sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Sfantului Duh pana luni dupa-amiaza din saptamana a doua de dupa Rusalii. Pentru a apara gospodaria de invazia Rusaliilor, oamenii obisnuiesc si astazi, in virtutea traditiei, sa arboreze la porti, in foisoare, pe ganguri sau la intrarile in case, ramuri verzi de tei, planta considerata a avea proprietati apotropaice.
Leacuri pentru cei atinsi de Rusalii
Leacul cel mai folosit pentru cei atinsi de Rusalii, era jocul calusarilor. Se mai foloseau si usturoiul si pelinul.
In cinstea Duminicii Rusaliilor, flacaii aduceau din paduri frunze de tei. Ele erau binecuvantate in biserica si apoi erau puse la icoane. Exista credinta ca teiul fereste gospodariile de grindina sau de duhurile rele ale zanelor.
Batranele culeg acum plantele cu puteri tamaduitoare, caci se crede ca numai pana la Sanziene au puteri vindecatoare.


Tradiţii de Rusalii
În mitologia şi folclorul românesc, Rusaliile sunt numite şi Dansele, Ielele, Paraidele, Sfintele, Şoimanele sau Zânele. Spre deosebire de celelalte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe pământ doar în anumite răstimpuri, mai ales în Săptămină Rusaliilor.

Hora Ielelor

Ielele sunt făpturi fabuloase, înzestrate cu puteri magice, de seducţie, care sălăşuiesc în văzduh, munţi, peşteri, păduri şi pe malul apelor şi cascadelor.
Pe timpul NUţii, în lumina lunii, Rusaliile se scălda goale în izvoare, despletite şi dezlănţuite.
Încă din timpuri vechi, dânsul lor, denumit “Hora Ielelor” este foarte temut.
Aceste făpturi adoră să danseze cu sânii goi în cerc, având părul despletit, clopoţei la glezne şi purtând voaluri subţiri, transparente, iar dansul lor este unul magic, bogat în taine şi simboluri de neînţeles pentru muritori.
Ielele nu fac rău celor care le evită, ele devin rele numai dacă sunt provocate sau dacă dansul lor este privit. Atunci se spune că se răzbună pe ” vinovat ” luându-i minţile definitiv.

Împănatul boului

Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie Un obicei unic în ţară de Rusalii se ţine în localitatea clujeană Batin. Aici se organizează “împănatul boului“, eveniment ce constă într-o procesiune care se desfăşoară pe uliţele satului, personajul principal fiind un Atentie ! incalci regulamentul împodobit cu ghirlande de flori.
În faţă parohiei, preotul satului îl sfinţeşte, apoi da de băut participanţilor. Boul este, la un moment dat, eliberat şi, conform tradiţiei, o fecioară “îl stăpâneşte”, apoi face de trei ori cu el ocolul unei mese, în încurajările asistenţei. Potrivit datinii, fata se va mărită într-un an.

Udatul nevestelor

Sătenii de pe Valea Gurghiului (judeţul Mureş) sărbătoresc în fiecare an, după Rusalii, obiceiul numit “udatul nevestelor”. Conform tradiţiei, numai femeile care vor fi udate vor fi mai sănătoase şi mai frumoase. În satul Sona (Braşov), ceată tinerilor îi colindă pe bătrâni.
La sate, unde tradiţia se păstrează mai bine, oamenii duc la biserică pentru sfinţire crengi de tei şi nuc, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Aceste crenguţe se agăţă apoi la straşină caselor sau la icoane. Se spune că acestea te vor apăra de cele rele şi în plus, se mai spune că acestea ar căpăta puteri miraculoase pentru vindecarea celor care suferă de surzenie. Ramurile de tei folosite la Rusalii sunt păstrate peste vară pentru a putea fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grindinii.
Preoţii şi sătenii ies pe câmp în ziua a două de Rusalii, pentru a sfinţi apa şi a stropi câmpul, crezându-se că, astfel, nu va bate grindină.

Jocul Căluşarilor

Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie Legat de Rusalii este şi faimosul joc al Căluşarilor, dans ritual care vine de la săritul peste foc pentru a scăpa de iele, zânele rele. Dansul Căluşarilor este cunoscut că fiind remediul pentru vindecarea unui suflet care a privit “Dansul Ielelor ” ce i-a luat minţile. Dansul Căluşarilor este un dans păstrat din vechimi şi care urmăreşte să îndepărteze vrajă picurată peste cel sedus şi să pună pe fugă ielele.
În judeţul Olt, luni, în a două zi de Rusalii, se duc căluşarii la casa bolnavilor din sat. Persoana suferindă este scoasă din casă, aşezată cu faţă în sus, cu capul spre miazăzi (sau răsărit), se aşează lângă ea steagul şi o oală de pământ cu apa, de care se leagă o aţă roşie şi un pui mic de găină. Dacă, după executarea tuturor melodiilor, bolnavul începe să tremure, e semn că e luat din căluş. Atunci stabilesc o zi în care vor veni să-l scoale din căşuş. Ei repetă jocul potrivit de trei ori; atunci este prins şi bolnavul în joc; în acest moment vătaful ia oala de lut şi o aruncă în sus. Când cade, oala se sparge şi puiul rămâne mort. Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câteva picături de apă pe el; atunci el se va ridica si fuge după căluşari jucând. Dacă nu are noroc să se scoale, nu-l atinge nicio picătură de apă, înseamnă că e ursit să moara, nu-l atinge nicio picătură de apă , înseamnă e ursit să moară.

Superstiţii de Rusalii

In aceasta zi, oamenii poarta pelin la briu sau in san, spre a fi feriti de mania ielelor. Acum nu se merge la camp, pentru ca Rusaliile ii pedepsesc pe cei ce o fac cu boala zisa amorteala, dambla, luat de vant sau ologeala.
In Duminica Rusaliilor nu e bine sa te urci in arbori sau in locuri inalte si nici sa calatoresti departe de casa. La poarta si in casa se pun flori, frunze de tei sau de nuc
De Rusalii sa nu se certe nimeni, caci e luat de Iele. E bine sa ai la tine trei fire de usturoi, in sin sau la briu. Femeile duc la biserica frunze de nuc si de tei. De la Duminica Rusaliilor, timp de noua saptamini, nu se mai culeg ierburi de leac. Daca in noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau daca te vei duce la fantana, vei cadea sub puterea Ielelor, deci este indicat sa eviti sa faci aceste lucruri.
Rusaliile pedepsesc pe aceia care lucreaza in aceasta zi considerata a dansului lor, si nu o pretuiesc si sarbatoresc cum se cuvine.
SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

18 Re: Universul Credintei la data de Lun Iun 04, 2012 10:06 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfânta Treime
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

In calendarul Bisericii noastre, ziua de luni, dupa Rusalii este inchinata Sfintei Treimi (Tatal, Fiul si Sfantul Duh). Ieri, in ziua de Rusalii a fost cinstit in chip deosebit Duhul Sfant - sfintitorul vietii noastre, a treia persoana a Sfintei Treimi. Dar Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis prin Fiul, existand, deci o legatura bine definita intre cele Trei Persoane.
Definirea acestei dogme despre Sfanta Treime este meritul Sfintilor Parinti de la Sinoadele I si II ecumenice de la Niceea, 325 respectiv Constantinopol, 381. La acele adunari ale Bisericii a fost elaborat, Pe baza invataturii Mantuitorului Hristos cuprinsa in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, Crezul - Marturisirea de credinta a Bisericii - normativ pana la sfarsitul veacurilor. In cateva articole, indelung gandite si discutate, s-a formulat aceasta invatatura despre Sfanta Treime.
Arie - ereticul care nu a recunoscut dumnezeirea Fiului si Macedonie - ereticul care s-a ridicat impotriva Duhului Sfant, au fost anatematizati de Biserica, de la sfarsitul secolului al IV-lea vorbindu-se despre o invatatura clara a Bisericii: Treimea este deofiinta si nedespartita, asa cum marturisim la Sfanta Liturghie. Este foarte greu de inteles aceasta dogma a sfintei Treimi: s-au scris tratate intregi de-a lungul veacurilor, s-au dat multe explicatii - unele mai simple si altele mai complexe dar conteaza esentialul: exista un singur Dumnezeu in trei ipostasuri: Tata, Fiu si Duh Sfant. Tatal este Creatorul, Fiul este Mantuitorul, iar Duhul Sfant este Sfintitorul lumii. Amin.
SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta Scriptură - își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:

- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;

- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;

- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși "eretici", cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.
Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 și Constantinopol - 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o "adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi."
Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: "Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice" într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.
Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.
Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.
Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că "acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității".
Doctrina Treimii
Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
- Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.
- Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă Iisus este "Fiul Omului" trimis spre a ridica "păcatul strămoșesc".
Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: "Taina Sfantului Botez".
Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Sursa: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

19 Re: Universul Credintei la data de Vin Iun 29, 2012 10:49 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost “căpetenii apostolilor” şi “lumii învăţători”, contribuind, prin râvna lor, la răspândirea cuvântului evanghelic în multe părţi ale lumii. E greu a tălmăci în grai omenesc vrednicia lor deosebită. Faptele lor minunate covârşesc mintea, iar învăţăturile lor, precum şi inspiratele interpretări ale slovei revelate, întrec la număr nisipul mării şi stelele cerului. Li se potrivesc cuvintele psalmistului: “În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”. (Psalm 18, Cool.
Când Biserica a luat hotărârea de a-i pomeni în aceeaşi zi, a fost călăuzită de cursul istoric al evenimentelor. Amândoi au fost încununaţi cu cununa martiriului în aceeaşi zi, 29 iunie, anul 67.
Dar în afară de coincidenţa zilei martiriului, Biserica a mai avut în vedere faptul că pe cât de mare este Petru, tot pe atât de mare este şi “Apostolul neamurilor”, cel ce s-a convertit pe drumul Damascului. Pe drept li s-au atribuit amândurora calificativele: “raze ale Soarelui celui înţelegător”, “prietenii lui Hristos”, “luminătorii celor din întuneric”, “temelii neclintite ale Dumnezeieştilor învăţături”, “căpetenii învăţăceilor” ş.a.
Dintre aceste aprecieri, cea mai cuprinzătoare este aceea de “prieteni ai lui Hristos”, fiindcă îi înfăţişează într-o unitate desăvârşită, ca “slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost la aceeaşi înălţime religioasă şi morală, neavând alt scop al vieţii şi activităţii lor, decât a mărturisi pe Hristos, a vesti cuvântul Lui, a fi de folos oamenilor şi a-şi împăca cugetul lor (Faptele Apostolilor 24, 16).
Sfântul Apostol Petru a fost pescar şi se numea Simon. Împreună cu fratele său Andrei îşi câştigau cele de lipsă pentru trai, pescuind în apele lacului Ghenizaret. Aceasta până când auziră glasul de chemare al Mântuitorului: “Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”(Matei 4,19). Era într-o dimineaţă. Trudiseră o noapte întreagă fără să prindă nici un peşte.
La îndemnul lui Iisus aruncară din nou mreaja şi, spre uimirea lor, – căci experienţa de până atunci îi făcea să creadă că dimineaţa nu se poate pescui cu rod – mreaja se umplu de peşte, atât de mulţi încât abia au putut să o tragă la mal.
După această minune, ascultară de chemarea lui Iisus şi îi urmară. Au lăsat uneltele, familia, rude şi au devenit apostoli, primind o misiune nouă plină de răspundere de a vesti tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi de a împărtăşi harul divin. De atunci cei doi fraţi au fost nedespărţiţi de Hristos şi martori ai minunilor pe care le-a făcut.
Bucuria de a fi aproape cu Iisus, a exprimat-o Sf. Apostol Petru, când s-a aflat pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, zicând: “Învăţătorule ce bine este să fim noi aici” (Luca 9,33).
De la Sf. Apostol Petru avem mărturisirea adevărului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aflându-se cu ucenicii Săi în Cezareea lui Filip, Iisus le-a pus întrebarea: “Cine ziceţi voi că sunt ?”. Răspunzând Simon Petru a zis: ”Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16).
În vremea Patimilor Domnului, Apostolul Petru, deşi făgăduise că nu se va despărţi de Iisus, chiar dacă toţi ceilalţi Îl vor părăsi, a avut o clipă de slăbiciune, spunând că nu-L cunoaşte pe Iisus şi că nu face parte dintre ucenicii Săi. Îndată, însă, s-a căit de fapta sa şi ieşind afară din curtea arhiereului, a plâns cu amar. (Matei 26, 75).
Greşeala i-a fost iertată căci, după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte, acum spune de trei ori: “Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis: “Paşte oile Mele” (Ioan 21, 17), reaşezându-l în misiunea de apostol.
După Înălţarea Mântuitorului la cer, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sf. Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în cetăţile din Asia Mică, şi până a ajuns la Roma împăraţilor păgâni.
De mai multe ori a fost închis în temniţă.
Şi-a sfârşit viaţa şi osârdia apostolică în Roma cezarilor, fiind răstignit cu capul în jos, acolo unde se înalţă astăzi magnifica bazilică San Pietro.
Sf. Apostol Pavel, înainte de convertire se chema Saul (“cel dorit”) şi era iudeu de origine din oraşul Tars, capitala provinciei Cicilia. Venind de tânăr la Ierusalim, el a studiat “legea”, adică Scriptura Vechiului Testament, în şcoala învăţatului Gamaliel, spre a deveni “rabi”. Într-adevăr, a devenit un cunoscător şi apărător al “legii” şi tradiţiilor iudaice, aparţinând la secta fariseilor.
În anul 33 este întâlnit la uciderea cu pietre a arhidiaconului Ştefan; el păzea hainele ucigaşilor, fiind cunoscut ca un prigonitor al creştinilor. În zelul lui anticreştin, a cerut învoire de la sinedriu, ca să se ducă la Damasc, spre a-i prinde pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim, unde să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte. Pe drum însă, a fost convertit, în chip minunat, la credinţa cea nouă. O lumină puternică l-a învăluit şi i-a luat vederea; el a căzut cu faţa la pământ, apoi a auzit un glas care i-a grăit: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti ?”.
El a zis: “Cine eşti Doamne ?”. Acelaşi glas i-a răspuns: “Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti”. Tremurând şi plin de groază, Saul a întrebat: “Doamne ce voieşti să fac ?”. Domnul i-a zis: “Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”(Faptele Apostolilor 9, 1-6). Saul s-a ridicat de la pământ, dar nu mai vedea. Însoţitorii l-au dus în Damasc, unde a primit Botezul de la preotul Anania. Din Damasc s-a dus în Arabia, unde a petrecut trei ani în post şi rugăciune, şi s-a pregătit, spre a fi cu adevărat “vas ales care să-i ducă numele înaintea neamurilor, a împăraţilor, a fiilor lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9, 15).
Marele duşman al creştinilor devine cel mai mare apărător al lor, fariseul fanatic devine mare propovăduitor al Evangheliei pe care o vesteşte în întreg cuprinsul imperiului roman.
Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre el că “este fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”.
A călătorit pe uscat şi pe mare, de multe ori aflându-se în primejdii din partea oamenilor sau din cauza furtunilor pe apă. Niciodată nu şi-a pierdut râvna şi curajul. Cine ar putea înşira toate necazurile şi primejdiile prin care a trecut marele Apostol Pavel, cum însuşi spune: în primejdii de la fraţii iudei, de la păgâni, bătut, închis, lovit cu pietre, dar dumnezeu l-a apărat şi i-a purtat de grijă în tot locul şi în diferite chipuri.
Pe parcursul celor trei călătorii misionare a străbătut ţară după ţară, oraş după oraş în tot cuprinsul imperiului roman, de la răsărit până la apus, vestind credinţa în Iisus Hristos. Mai la urmă a venit în cetatea Romei ca să vestească şi aici Evanghelia lui Hristos. Fiind prins şi închis, scrie mai multe epistole credincioşilor de la bisericile pe care le-a întemeiat.
Din porunca împăratului Nero, în ziua de 29 iunie în anul 67 i s-a tăiat capul şi astfel au săvârşit călătoria pe pământ aceşti doi mari luceferi şi mărturisitori ai credinţei, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, stâlpi ai Bisericii, iar duhurile lor se bucură în ceata prietenilor lui Hristos.

Sursa:http://www.anp-just.ro/29iunie.php

Nota : Culese din traditiile romanesti.
Sampetrul de Vara are pereche pe Sampetru de iarna. Despre Sfantul Petru se stie ca il insoteste des pe Dumnezeu in drumurile sale pe pamant si ca tine Cheile de la poarta Raiului .In aceasta zi se fac targuri si se fac pomeni pentru morti.Se zice ca in ziua de Sanpetru apar licuricii. De ce se posteste ? Oamenii zic ca sfintii, aflandu-se odata pe pamant, au nimerit la o carciuma.Era chiar de ziua lor. Au dat peste niste oameni cu chef de stricau pamantul. Fara sa vrea ,sfintii s-au pomenit ca intra in hora. Au jucat pana au obosit. Nu le-a placut. S-au gandit si au hotarat sa-I pedepseasca pe oameni pentru ca i-au facut sa joace fara voia lor. Au decis ca ziua lor sa fie legata de un post. Se zice ca Sfintii Petru si Pavel stau pe luna, unul de-a dreapta lunii si unul de-a stanga. Numele lui Petru este pus in legatura cu piatra .Petru , framanta 3 zile piatra ca sa nu se strice campurile oamenilor. La judecata, Petru se afla mereu alaturi de Dumnezeu. Este foarte sever cu betivii. Intr-o legenda se spune ca unul Cucu, i-a furat caii lui Sanpetru . Ca sa-l ajute, Dumnezeu ii da Sfantului caini voinici cu care sa-l prinda pe hot. In padure e intuneric bezna ,Petru nu vede nimic. Se roaga si Dumnezeu ii trimite pe licurici. Caii tot nu i-a gasit , in schimb l-a blestemat pe cuc.
Sursa: Ghidul Sarbatorilor Romanesti. Autor –Irina Nicolau.Ed.Humanitas 1998. Pagina 50.

Sus

20 Re: Universul Credintei la data de Vin Iul 20, 2012 6:29 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
20 iulie - Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul

Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.

De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: "Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi - de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide". Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:

Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: "Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei". Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.

Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: "Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc".

Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil - împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea.

Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul.

Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria - acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.

După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase.

Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea.

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: "Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: "Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete". Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.

După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: "Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci". Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: "Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat".

Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: "Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii".

Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: "Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta". Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: "Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa". Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: "Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!" Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor.

Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: "Turnaţi al doilea rînd!" şi au turnat. Apoi le-a mai zis: "Turnaţi al treilea rînd!" şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: "Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El." Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.

După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.

Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: "Ilie era asemenea om pătimaş!" Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: "Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?" Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de NUţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.

Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: "Ce faci aici, Ilie?" El a răspuns: "Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia". Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.

Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: "Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine". Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: "Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute".

Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: "Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii". Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: "Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: "În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde".

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: "De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui". După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: "Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri". Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: "Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?" Ei au răspuns: "Era păros şi încins cu o curea peste mijloc". Împăratul a zis: "Acela a fost Ilie Tesviteanul".

Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: "Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul". Sfîntul Ilie a răspuns: "Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi". Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.

Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi". Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.

Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.

Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: "Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?" Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil", ca şi cum ar zice: "O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi", şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.
Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

21 Re: Universul Credintei la data de Mar Mar 19, 2013 10:36 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Postul Paştelui
De astăzi, creştinii ortodocşi au intrat în Postul Paştelui
În Biserica Ortodoxă, luni, 18 martie, începe Postul Mare, care precede sărbătoarea Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 5 mai. Astfel, perioada de post pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, anul acesta, este de luni, 18 martie, până sâmbătă, 4 mai, inclusiv.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Postul Pastilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adica postul dina­intea Invierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele pa­tru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe ; de aceea in popor e nu­mit, in general, Postul Mare. El a fost randuit de Biserica pentru cuviincioasa pregatire a catehumenilor de odi­nioara, care urmau sa primeasca botezul la Pasti si ca un mijloc de pre­gatire sufleteasca a credinciosilor pentru intampinarea cu vrednicie a comemorarii anuale a Patimilor si a Invierii Domnului; totodata ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile tinut de Mantuitorul inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat si denumirea de Paresimi.

In primele trei secole durata si felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, dupa marturiile Sfantului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexan­driei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), altii doua zile, adica Vineri si Sambata inainte de Pasti, altii trei zile, altii o saptamana, iar altii mai multe zile, chiar pana la sase saptamani inainte de Pasti; la Ierusalim, in sec. IV se postea opt saptamani inainte de Pasti, pe cand in Apus in aceeasi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Incepand de la sfarsitul secolului al III-lea inainte, postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Paresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care tinea pana la Duminica Floriilor, avand o durata variabila, si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a invierii, fiind foarte aspru. Abia in secolul al IV-lea, si anume dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I ecumenic, Biserica de Rasarit a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani, durata pe care o are si astazi, desi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat si dupa aceasta data. Dupa disciplina ortodoxa, se lasa sec in seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lasatului sec de branza), si postim pana in seara Sambetei din saptamana Patimilor, inclusiv.

Din cele mai vechi timpuri, postul Paresimilor a fost tinut cu multa rigurozitate. Canonul 69 apos­tolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea) pe credinciosii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri si de vineri si pe cel al Paresimilor, neadmitand exceptii decat in cazuri de boala.

Pentru a trezi sufletele credinciosilor si a le indemna la cainta si smerenie, Biserica a hotarat, prin canoanele 49 Laodiceea si 52 trulan, ca in timpul Paresimilor sa nu se savarseasca liturghie decat sambata, duminica si sarbatoarea Buneivestiri, iar in celelalte zile ale saptmani (de luni pana vineri inclusiv) sa se savarseasca numai Liturghia Da­rurilor mai inainte sfintite.

Sunt oprite, de asemenea, nuntile si serbarea zilelor onomastice in Paresimi. Odinioara chiar si legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Paresimilor, interzicnd toate petre­cerile, jocurile si spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Paresimilor este precedat de cele trei saptamani introductive de la inceputul perioadei Triodului (incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului), care pregatesc treptat si prevestesc postul mai aspru, care incepe de la lasata secului.

Toate serviciile divine din timpul Paresimilor sunt mai so­bre decat cele din restul anului si indeamna la smerenie, intristare si cainta. Este timpul in care se spovedesc cei mai multi credinciosi, in ve­derea impartasirii din ziua Pastilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Sursa: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

22 Re: Universul Credintei la data de Dum Mar 24, 2013 9:46 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
25 Martie Bunavestire


În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, Bunavestire a preasfintei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Iubitorul de oameni şi Milostivul Dumnezeu, Care pururea poartă de grijă neamului omenesc, întocmai ca un Părinte plin de dragoste, văzând făptura mâinilor Lui înrobită şi chinuită de diavol şi împinsă către patimile cele pline de ocară şi supusă închinării la idoli, a găsit cu cale să trimită pe Fiul Său cel Unul-Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască neamul omenesc din mâinile diavolului. Şi, pentru că a voit ca acest lucru să rămână ascuns nu numai de diavol, ci chiar şi de puterile cele cereşti, a încredinţat taina aceasta unuia singur dintre arhangheli, preamăritului Gavriil. Deci arhanghelul venind în cetatea Nazaret, i-a grăit ei: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Iar aceea a răspuns: Cum va fi mie aceasta? Şi el a zis: Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui preaînalt te va umbri. Iar Fecioara a grăit: Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi îndată cu cuvântul arhanghelului şi al ei, a zămislit în preacuratul său pântece pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, mai presus de fire, Care este Înţelepciunea şi Puterea cea ipostatică a Lui, cu umbrirea şi cu venirea asupra ei a Duhului Sfânt. De atunci s-au săvârşit, prin rânduiala lui Dumnezeu, tainele Cuvântului lui Dumnezeu, pentru mântuirea şi izbăvirea noastră. Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea sfântului părintelui nostru Senufie, purtătorul de semne, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Pelaghia şi Teodosia, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea unui călău care, ajungând la cunoştinţa lui Hristos şi închis fiind într-o temniţă întunecoasă, s-a săvârşit acolo din viaţă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

23 Re: Universul Credintei la data de Dum Apr 28, 2013 10:25 am

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Floriile
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Ortodocşii prăznuiesc astăzi Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim şi sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare", după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere,De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.
În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. "Osana!", îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei.
În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei".

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în "Constituţiile Apostolice" - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.

De asemenea, la miezul NUţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.

În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.

La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.

Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită "Lazăriţa", se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau "Lazărica": plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.

De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

SURSA : Mediafax

Sus

24 Re: Universul Credintei la data de Joi Iun 13, 2013 1:50 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
“Hristos S-a Înălţat!” - “Adevărat S-a Înălţat!”.
Azi , 13 iunie 2013, Biserica Ortodoxă celebrează Înălţarea Domnului, una dintre cele 12 mari sărbători împărăteşti.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]


Înălţarea Domnului este marcată în fiecare an la 40 de zile de la Învierea Domnului (Paşti) şi marchează încheierea sărbătorilor pascale.

În această zi ne amintim de încheierea activităţii pământeşti a Mântuitorului, de momentul în care, în prezenţa apostolilor Săi, Iisus Hristos s-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor (Eleon).

Domnul s-a înălţat la ceruri ţinând mâinile întinse peste apostoli ca o ultimă binecuvântare, iar un nor ce a venit l-a ascuns de ochii lor.

El le-a spus apostolilor: “Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. (Matei 28,20)

Dumnezeu-Cuvântul a părăsit pământul în slavă, aşa cum se va întoarce, spun sfinţii părinţi.

Naşterea şi Înălţarea sunt cele două punţi care leagă creaţia de Creator, pământul cu cerul și împacă pe credincios cu Dumnezeu.

Potrivit Bisericii Ortodoxe, cele două evenimente alcătuiesc axa creştinismului, calea de lumină pe care trebuie să o urmăm şi prin care să mărturisim pe Hristos, ca Domnul şi Stăpânul lumii.

De Înălţarea Domnului, creştinii se salută spunându-şi “Hristos S-a Înălţat!” şi răspunzând “Adevărat S-a Înălţat!”.
În Republica Moldova, oamenii se salută astfel timp de 10 zile, până la Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoare care este marcată la 50 de zile dupa Învierea Domnului şi la 10 zile după Înălţarea Domnului.

Ziua Eroilor Români, sărbătoare naţională

Pentru români, cea de-a 40-a zi de la Paşti mai are o semnificaţie: este ziua în care sunt onoraţi Eroii şi Martirii Neamului.
În această zi, bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din România şi din străinătate, inclusiv cele din Republica Moldova subordonate canonic Patriarhiei de la București, îi vor pomeni pe eroii români din toate timpurile.

SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

25 Re: Universul Credintei la data de Dum Iun 23, 2013 9:39 pm

Lion

avatar
Moderator
Moderator
Rusaliile

Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile) - Duminica a 8-a după Paşti - Duminica Rusaliilor 
Luni Pogorârea Sfântului Duh - Sfânta Treime (a doua zi de Rusalii)
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

creştin-ortodocşii sărbătoresc Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile, una dintre cele mai importante sărbători creştine. Duminică Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor şi Duminică mare, este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc (II, 1-4) şi cu care se încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu, Cel în treime. Ea cade totdeauna la 10 zile după Înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei praznicul. E totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, căci în aceeaşi zi, în urmă cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism circa 3.000 de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai târziu. 
Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie
Rusaliile
Nu încape îndoială că Rusaliile sunt cea mai veche sărbătoare creştină împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli, ca o încreştinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare. Despre ea amintesc şi Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie şi Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) , Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a. Marii predicatori din secolele IV şi V ne-au lăsat o mulţime de panegirice în cinstea acestei sărbători, iar în a două jumătate a secolului IV pelerina apuseană Egeria ne descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareei. Dar, precum am arătat la sărbătoarea înălţării, aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este până astăzi, Cincizecimea rămânând numai că sărbătoarea Sfântului Duh. 
Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie
Pogorarea Sfantului Duh
Nu numai ca vechime, ci şi ca importanţă, sărbătoarea Rusaliilor vine îndată după Paşti. În timpul privegherii din ajun, se făcea odinioară botezul catehumenilor. Ca şi la Paşti, erau oprite îngenuncherea şi postirea toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri palestre, spectacolele păgâne de teatru etc. Se împodobeau casele, semn de bucurie, cu flori verzi, îndeosebi de nuc, de tei, aşa cum se face azi, obicei moştenit de la evrei, la care Cincizecimea sărbătoarea premitiilor din flori fructe. La biserici se aduc azi frunze verzi de tei, de nuc, care se se împart credincioşilor, simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, Care -a pogorât Sfiinţi Apostoli. 
De sărbătoarea Rusaliilor aparţin o sumedenie de datini, credinţe şi rituri religioase populare, legate de pomenirea generală a morţilor din sâmbăta precedentă (Sâmbătă morţilor sau Moşii de vară). Sărbătoarea Rusaliile sau Pogorârea Sfântului Duh este o sărbătoare creştină importantă, care se ţine întoteauna duminica, la 50 de zile după Paşti. 
Câte zile se prăznuieşte sărbătoarea Rusaliilor? 
În sărbătoarea Rusaliilor intră: Duminică Rusaliilor şi lunea, care este cinstită ca sărbătoarea Sfintei Treimi. Rusaliile sunt o străveche sărbătoare preluată din mitologia romană (Rosalia, Sărbătoarea Trandafirilor, era o zi închinată cultului morţilor, se aduceau ofrande: alimente şi trandafiri pentru îmbunarea sufletelor celor dispăruţi). Din punct de vedere bisericesc, această sărbătoare este considerată că fiind ziua de naştere a Bisericii creştine.
Conform Sfintei Scripturi şi învăţăturii cuprinse în Sfîntă Tradiţie, în această zi, Duhul Sfînt, Una din Persoanele Sfintei Treimi, s-a pogorît asupra Sfinţilor Apostoli, dându-le darurile spirituale necesare propovăduirii Evangheliei în toate colţurile lumii. 
Potrivit scrierilor Noului Testament acest eveniment a avut loc în ziua rusaliilor evreieşti , la 50 de zile de la învierea lui Isus din Nazaret. De aceea sărbătoarea creştină mai poartă denumirea de Cinzecime. reştinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în zonă Moldovei şi a Transilvaniei, 7 zile în zonă Munteniei şi a Olteniei, iar în zonă Banatului, timp de 8 zile. 
Obiceiuri şi tradiţii de Rusalii 
Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie
NOAPTEA SANZIENELOR sau a IELELOR
În mitologia şi folclorul românesc, Rusaliile sunt numite şi Dansele, Ielele, Paraidele, Sfintele, Şoimanele sau Zânele. Spre deosebire de celelalte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe pământ doar în anumite răstimpuri, mai ales în Săptămină Rusaliilor. 
Hora Ielelor 
Ielele sunt făpturi fabuloase, înzestrate cu puteri magice, de seducţie, care sălăşuiesc în văzduh, munţi, peşteri, păduri şi pe malul apelor şi cascadelor.
Pe timpul NUţii, în lumina lunii, Rusaliile se scălda goale în izvoare, despletite şi dezlănţuite.
Încă din timpuri vechi, dânsul lor, denumit “Hora Ielelor” este foarte temut.
Aceste făpturi adoră să danseze cu sânii goi în cerc, având părul despletit, clopoţei la glezne şi purtând voaluri subţiri, transparente, iar dansul lor este unul magic, bogat în taine şi simboluri de neînţeles pentru muritori.
Ielele nu fac rău celor care le evită, ele devin rele numai dacă sunt provocate sau dacă dansul lor este privit. Atunci se spune că se răzbună pe ” vinovat ” luându-i minţile definitiv. 
Împănatul boului 
Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religieUn obicei unic în ţară de Rusalii se ţine în localitatea clujeană Batin. Aici se organizează “împănatul boului“, eveniment ce constă într-o procesiune care se desfăşoară pe uliţele satului, personajul principal fiind un Atentie ! incalci regulamentul împodobit cu ghirlande de flori. 
În faţă parohiei, preotul satului îl sfinţeşte, apoi da de băut participanţilor. Boul este, la un moment dat, eliberat şi, conform tradiţiei, o fecioară “îl stăpâneşte”, apoi face de trei ori cu el ocolul unei mese, în încurajările asistenţei. Potrivit datinii, fata se va mărită într-un an. 
Udatul nevestelor 
Sătenii de pe Valea Gurghiului (judeţul Mureş) sărbătoresc în fiecare an, după Rusalii, obiceiul numit “udatul nevestelor”. Conform tradiţiei, numai femeile care vor fi udate vor fi mai sănătoase şi mai frumoase. În satul Sona (Braşov), ceată tinerilor îi colindă pe bătrâni.
La sate, unde tradiţia se păstrează mai bine, oamenii duc la biserică pentru sfinţire crengi de tei şi nuc, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Aceste crenguţe se agăţă apoi la straşină caselor sau la icoane. Se spune că acestea te vor apăra de cele rele şi în plus, se mai spune că acestea ar căpăta puteri miraculoase pentru vindecarea celor care suferă de surzenie. Ramurile de tei folosite la Rusalii sunt păstrate peste vară pentru a putea fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grindinii. 
Preoţii şi sătenii ies pe câmp în ziua a două de Rusalii, pentru a sfinţi apa şi a stropi câmpul, crezându-se că, astfel, nu va bate grindină.
Jocul Căluşarilor
Rusaliile. Obiceiuri, superstiţii şi tradiţii religie cultura religie Legat de Rusalii este şi faimosul joc al Căluşarilor, dans ritual care vine de la săritul peste foc pentru a scăpa de iele, zânele rele. Dansul Căluşarilor este cunoscut că fiind remediul pentru vindecarea unui suflet care a privit “Dansul Ielelor ” ce i-a luat minţile. Dansul Căluşarilor este un dans păstrat din vechimi şi care urmăreşte să îndepărteze vrajă picurată peste cel sedus şi să pună pe fugă ielele.
În judeţul Olt, luni, în a două zi de Rusalii, se duc căluşarii la casa bolnavilor din sat. Persoana suferindă este scoasă din casă, aşezată cu faţă în sus, cu capul spre miazăzi (sau răsărit), se aşează lângă ea steagul şi o oală de pământ cu apa, de care se leagă o aţă roşie şi un pui mic de găină. Dacă, după executarea tuturor melodiilor, bolnavul începe să tremure, e semn că e luat din căluş. Atunci stabilesc o zi în care vor veni să-l scoale din căşuş. Ei repetă jocul potrivit de trei ori; atunci este prins şi bolnavul în joc; în acest moment vătaful ia oala de lut şi o aruncă în sus. Când cade, oala se sparge şi puiul rămâne mort. Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câteva picături de apă pe el; atunci el se va ridica si fuge după căluşari jucând. Dacă nu are noroc să se scoale, nu-l atinge nicio picătură de apă, înseamnă că e ursit să moara, nu-l atinge nicio picătură de apă , înseamnă e ursit să moară.
Superstiţii de Rusalii
In aceasta zi, oamenii poarta pelin la briu sau in san, spre a fi feriti de mania ielelor. Acum nu se merge la camp, pentru ca Rusaliile ii pedepsesc pe cei ce o fac cu boala zisa amorteala, dambla, luat de vant sau ologeala.
In Duminica Rusaliilor nu e bine sa te urci in arbori sau in locuri inalte si nici sa calatoresti departe de casa. La poarta si in casa se pun flori, frunze de tei sau de nuc
De Rusalii sa nu se certe nimeni, caci e luat de Iele. E bine sa ai la tine trei fire de usturoi, in sin sau la briu. Femeile duc la biserica frunze de nuc si de tei. De la Duminica Rusaliilor, timp de noua saptamini, nu se mai culeg ierburi de leac. Daca in noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau daca te vei duce la fantana, vei cadea sub puterea Ielelor, deci este indicat sa eviti sa faci aceste lucruri.
Rusaliile pedepsesc pe aceia care lucreaza in aceasta zi considerata a dansului lor, si nu o pretuiesc si sarbatoresc cum se cuvine.
SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
LINK : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
LINK [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Rusalii
Duminica Rusaliilor sau Duminica Pogorarii Duhului Sfant, mai este numita si Duminica Cincizecimii, pentru ca acest eveniment a avut loc la cincizeci de zile de la Invierea lui Hristos. De Rusalii, dupa terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credinciosii in camp pentru a sfinti apa folosita la stropitul semanaturilor, iar oamenii impodobesc mormintele cu flori si frunze verzi.
La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.
Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor” (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti”. Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli”.

Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.

Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.
SURSA : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sus

Continut sponsorizat


Sus

OpelArges.com


Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 2]

Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum